…reluând
Abia după ce mi-am aprins o ţigară am avut capacitatea de a aşterne câteva cuvinte pe monitor. Deja încep să cred că nicotina are o oarecare legătura cu sufletul, inspiraţia şi toate acele lucruri pe care lumea le numeşte profunde. Am părăsit majoritatea blogroll-urilor în care aveam onoarea să fiu, iar graficul de trafic este acum aproape de minim. Numai câţiva prieteni se încăpăţânează să nu lase jurnalul ăsta on-line uitat - “poate o mai fi debitat ăla ceva”.
Iată-mă, aşadar, pregătit să debitez din nou - pentru cei interesaţi.
…fiindcă niciodată nu am reuşit să tolerez liniştea. Oamenii care tac nu există. Într-o formă sau alta nu putem exista fără să-i marcăm şi pe ceilalţi, iar daca reuşim totuşi să o facem, viaţa noastră nu a însemnat mare lucru. Prefer criminalii sihaştrilor.
Invitaţie la libertate
Mi-am dat seama de timpuriu că remuşcările şi conştiinţa nu fac parte din structura temperamentului meu. Nu pot decât să admir îngerii, privindu-i printre gratiile ce ne despart. Speranţa cerurilor îmi este parfum exotic, la fel cum etica îmi pare sinistră prăpastie a visurilor. Nu cred în nici o religie, dar să-ţi renegi plăceri prin reguli de conduită este păcatul impotriva căruia orice religie ar trebui să ne avertizeze. Iubeste-ţi aproapele, adorându-i nevasta, iar pe patul de moarte Dumnezeu va înţelege, lăsându-te să vii la el fără remuşcări.
De ce suntem, oare, înzestraţi cu capacitatea de a distinge cu uşurinţă între plăcut şi neplăcut, dar găsim dificultăţi în a diferenţia binele de rău? Nu este, oare, evidentă fractura noastră de etică? Fiecare înfrânare este împotriva instinctelor noastre sălbatice de cucerire şi fiecare ne distanţează în egală măsură de idealul omenesc. Ce sfânt a făcut istorie? Ce copil visează, în naivitatea lui, să fie Iisus? Nu poţi spera să cucereşti lumea cu abstinenţa. Drumul către fericire este îngust, iar sacru este numai zidul ce ne desparte de el. Profanarea letargiei cotidiene să ne fie salvarea! Visez monştri egocentrici pentru care doar pasiunile să fie narcotic. Oameni care să nu poată avea un viciu stabil din lipsă de statornicie şi pentru care fiecare iubire să fie prima şi ultima!
P.S. Niciodată nu îmi dau seama dacă merg sau nu prea departe…
Rugăciunea unui necredincios
Nu ştiu când a fost prima oară când am remarcat că oamenilor le place, într-un fel sau altul, supliciul, tortura. Cert este că ne supunem cu toţii naiv şi fără interogări unei serii inutile de automutilări psihice. De la micile teste pe care le dădeam în şcoala generală şi care ne păreau însăşi scopul ultim al vieţilor noastre amărâte, pentru ca mai târziu să conştientizăm că ele nu însemnau nimic, până la examenele din facultate sau problemele cotidiene cu care orice individ are plăcerea de a se confrunta. Cu fiecare mică preocupare, cu fiecare barieră pe care o întâlnim, ne place să ne mutilăm câte un neuron şi să pierdem câte ceva din noi – eventual câte un vis.
Fiecare barieră întâlnită capătă însemnătatea viitorului nostru – mai mult, îl reprezintă. Astfel, reuşim să lăsăm în urmă, să desfigurăm sau să uităm câte un mic fragment din ceea ce obişnuiam să fim înainte să întâlnim acea limită. Toate astea pentru ca doar mai târziu să înţelegem lipsa de semnificaţie a problemelor pentru care am consumat pasiuni. De ce arhitectura noastră nu ne permite să învăţam lucruri semnificative din trecutul nostru?
Simt o dorinţă absurdă să întâlnesc oameni care, atunci când sunt confruntaţi cu ceea ce noi numim probleme, să zâmbească ironic, să ridice capul şi să nu ezite în a trece mai departe. Oameni care să simtă că viaţa nu este destul de anevoioasă şi pentru asta să fie în continuă căutare de dificultăţi. Oameni pentru care moartea, boala, sau chestiunile zilnice să fie afrodisiac al visurilor, aspiraţii. Fără melancolia trecutului, fără păreri de rău şi fără căinţe am lua locul zeilor pe care îi venerăm, am fi cu un pas mai aproape de ceea ce vrem într-adevăr să fim. Ce om ar fi acela, care înainte să adoarmă şi-ar face rugăciuni către sine!
Fractură şi revelaţia provizorie
Este acel sentiment pe care îl trăieşti, doar pentru o clipă, atunci când te desprinzi de tine, când devii alterul - eu la persoana a III-a. Resortul ni se pierde în chimia veştilor proaste, a întâmplărilor eşuate în cimitirul nereuşitelor. Când luciditatea se loveşte de tavanul conştiinţei noastre, suntem susceptibili să ne simţim propriile calităţi, dar mai ales propriile defecte. Căci acestea sunt singurele momente în care ne întrevedem cusururile fundamentale - acele trăsaturi atât de cunoscute altora, atât de necunoscute nouă.
Fractura nu durează decât o clipă, pentru că fiinţa umană nu este capabilă să suporte vidul. Liniştea eternă, lipsa de trăiri, de sentimente, de speranţe, traiul mecanic, fără nici o valoare, fără nici o însemnătate - care dintre aceste tendinţe ale vidului nu provoacă oricarui om curajul sinuciderii? Sunt aceste momente cele care mă fac să simt că orice lucru pe care l-am facut vreodată este inutil. Fractura este clipa care mă închide într-un cosmar, undeva departe de mine.
Reînvierea
…este reîntoarcerea printre cei care simt. Personal, dupa fiecare fractură simt cum un val de revelaţii mă cuprinde şi frumusetea vieţii mi se înfăţişează sub cele mai vii şi colorate auspicii. Fiecare adiere de vânt, fiecare bătaie a inimii aduce agnosticul din mine în pragul graţiilor divine. Simt că sunt complice ilustru la întregul mecanism al universului. Toate aceste sentimente le trăiesc cu patima unui ocnaş evadat: am scapat în lume şi acum este rândul meu să vibrez! Tot acest amalgam de intensităţi mi-l traiesc cu mirarea pe care un om trebuie să o aibă când descoperă că după căderea din vârful universului încă mai este în viaţă.
La sfârşit, prefer haosul psihotic oricărei ordini imanente.
Între iluzie şi divagaţie
Neputinţă de a scrie din lipsă de iluzii.
La fundamentul oricărei acţiuni întreprinse de noi stă iluzia. Ea funcţionează tăcut în culisele gândurilor noastre şi se asigură să găsească îndreptăţire pentru fiecare mişcare, gest şi proiect al nostru. Caci ce ne-ar mai motiva să schiţăm chiar şi cel mai mic semn dacă am fi perfect conştienţi de inutilitatea ultimă a oricărei activităţi? Momentele de luciditate sunt cele care ne fac să îi numim naivi pe cei care care luptă pentru adevăr sau pentru orice altceva.
Asta ne duce cu gândul la ideea deja epuizată a scopului vieţii. Dacă nu putem altera nimic esenţial în lume, atunci ce putem face cu adevărat? Iar răspunsul nu face decât să ne întoarcă cu faţa către noi, către ceea ce suntem şi către ceea ce ar trebui să fim. Fiindcă singurul lucru pe care îl putem schimba cu adevărat suntem noi. Pe ceilalţi nu îi putem decât altera sau vicia (în cel mai bun caz). Scopul nostru ultim devine astfel o obsesie a egocentrismului.
Ca egotişti respectabili, nu putem decât să sperăm că în drumul nostru vom mutila cât mai multe existenţe cu putinţă.
[Câteodată pierd sensul blog-ului]
Idee şi vibraţie
Oricine scrie un text cu scopul de a demonstra ceva este un şarlatan. Căci dintr-o demonstraţie nu poţi dobândi nimic esenţial. Ea nu îţi violează intimitatea şi nu explodează în tine pentru a te cutremura.
O idee scrisă cast pe o foaie nu poate urla. Ea nu poate ţipa în forme şi nu poate gesticula larg pentru ceea ce reprezintă. Exprimarea unui simplu set de idei schiţează raţionamente reci şi sterpe. Kant nu a făcut pe nimeni să plângă, iar Einstein este posibil să fi revoluţionat judecăţi, nu şi trăiri.
O idee pe care nu o poţi trăi nu se imersează în intimitatea ta, motiv din care nu îţi oferă nici un adevăr semnificativ - nimic care te priveşte cu adevărat. Căci ce adevăr este acela pentru care nu eşti în stare să verşi o lacrimă, să scuturi un zâmbet? Oamenii de ştiinţă ar trebui să compună câte o simfonie plină de patos şi subtilităţi pentru fiecare nouă formulă descoperită.
Liricul, pe de altă parte, este acea geometrie ascunsă a cuvintelor care dă ideilor elan, care le face să protesteze, să se ridice din foaie şi să îţi învenineze sufletul. Doar sub aceste condiţii ideea poate răcni din rărunchi şi poate juca pe timpanul tău, lăsându-te să vezi orizonturile unui alt ego decât al tău-şi prin el, poate, pe tine.
Suntem obişnuiţi să facem diferenţa generică şi superficială între idee şi stil, între fond şi formă. Însă o idee fără formă este incompletă, în măsura în care am vrea să primim ecourile unei trăiri şi nu raţionamente rezervate.
De ce sunt argumentele emoţionale cele mai convingătoare?
Vreau jurnale intime, nu cărţi de matematică!
Diferenţa dintre tu şi tine
Imaginează-ţi o zi comună din viaţa ta - o zi care te caracterizează. Genul de zi în care te trezeşti, te speli pe dinţi, pe faţă, şi îţi derulezi rutina de care probabil deja te-ai săturat. Te plimbi prin cameră, îţi aprinzi o ţigară şi te laşi dus de visuri, de idealuri, de gânduri pe care numai tu le ştii, pe care numai tu le cultivi. Mai scrii un nou articol în jurnalul tau online, sau poate alegi să mănânci ceva, urmărind tot soiul de aberaţii televizate. Urmează muncă, şcoală sau trândăvie. Singura ta problemă este un gând care se încumetă să fie mai gălăgios decât ar trebui. Mai târziu, toate gândurile îţi par a fi gălăgioase. În fapt, nu gândurile sunt gălăgioase, ci vocea care le tot imită, le acompaniază, le îngâna cu ecou teatral. Arunci ţigara pe geam şi te întorci doar pentru ca în spatele tău să gaseşti un amfiteatru plin. Spectatorii te privesc cu atenţie doar pe tine iar vocea neastâmpărată aşteaptă să mai gândesti ceva…“Ce dracu’?”.
Eşti mulţumit(ă) de tine?
Imagineză-ţi că toate notiţele tale personale sunt publicate, că intimităţile tale se găsesc în toate cinematografele şi că secretele tale pot fi deodată găsite pe prima pagină a oricărui jurnal ieftin. Cât din piesa ta de teatru ţi-a plăcut? Cât din filmul tău ţi s-a părut vrednic de interes? Mai ales, care dintre gândurile tale nu ţi se mai par acum penibile? De ce încercăm să fim noi înşine doar în prezenţa altora? Jucăm rolul personajului când ar trebui sa fim personajul.
Idei sugrumate
-
Oricât aş încerca, este greu să spun ceva la fel de bun cu a nu spune nimic.
-
Dacă am vrea să ne trăim cu adevarat gândurile, am înceta să mai scriem. Cu fiecare cuvânt pronunţat pierdem câte puţin din ceea ce am fi trăit dacă îl păstram în intimitatea noastră. Cuvintele rostite distrug trăiri. Orice înjurătură omoară ura din care porneşte. Poate de aceea e linişte în Tibet.
-
Foloseşte-ţi cuvintele cu simţire şi prudenţă - fiecare cuvânt rostit este pierdut pe vecie.
De elaborat…
Amintire pierdută [frântură]
[...pentru că fragmentul ăsta era dedicat altor împrejurări.]
“Ar trebui să încerci”. Mă privea pierdută, fiindcă ştia că nu avea să reziste, tocmai fiindcă, la fel ca toti obnubilaţii societăţii noastre, fusese educată spre a refuza orice propunere decentă. Şi ce este mai decent ca narcoticul şi perdiţia? Ce placere îţi oferă o trăire mai intimă şi mai lipsită de chimia interesată a societăţii decât fumul magic al ţigărilor poluate cu fericire? Ce scuză este mai bună pentru desfrânare - acea formă de libertate pe care o blamăm atât de des?
“Ştii…am aproape 18 ani”, mi-a spus cu o voce şovaielnică (raspunzând, probabil, antipatiei pe care îi spusesem că o am pentru copiliţe).
Raspunsul evident - “Să înţeleg că vrei să mă corupi?”.
I-am acoperit zâmbetele timide spunând “Vreau să ştii că noaptea asta va fi memorabilă, că mâine vei avea regrete şi că regretele sunt pentru cei care încă mai cred în amintiri”.
Deşi un trandafir i se desfăcuse pe buze, reuşind să le pervertească nuanţa castă de până atunci, ştiam că nu fusese pură nici la început. Întotdeauna am ştiut că timiditatea îmbujorătoare este o formă de politeţe ridicolă şi derizorie. De asemenea, am crezut tot timpul în darul meu de a descoperi viciul oriunde. Şi nu vă lăsaţi înşelaţi. Indiferent de aparenţe, viciul există oriunde.
Spitalul Fundeni - text brut
Am ajuns acum ceva timp la Spitalul Fundeni, sub împrejurări care nu aveau legătură cu sănătatea mea.
Cu toata empatia pe care puteam să o am pentru o fiinţă dragă, îi aşteptam ieşirea de sub bisturiul curativ al doctorului - vindecare prin disecţie tămăduitoare. În tot acest răstimp îmi plimbam privirea printre oamenii care aşteptau să intre în sala de operaţii, printre cei care strecurau bani pentru a fi secţionaţi cu cruzime şi printre nefericiţii care pierduseră sau erau pe cale să piardă fiinţe dragi. Atunci mi-am promis că va fi ultima mea intrare într-un spital. Nimeni în afară de mine nu avea să îmi anunte vreodata moartea irevocabilă. Nimeni nu avea să plângă pentru mine într-un spital - malaxor al eşecurilor tămăduirii chirurgicale.
Spitalul Fundeni este antologia nefericirii universale. Acolo îţi dai seama că oamenii nu sunt nimic din ceea ce adoră, nimic din ceea ce vor să fie. În faţa bolii încheiem armistitiu cu viaţa, o lăsăm să îşi ia revanşa pentru toate provocările pe care i le-am adus. Am simţit pereţii îmbâcsiţi cu disperare şi regrete, însă nu am reuşit să simt nici un zâmbet provocator, nici explozie de energii care să sfideze. Cum putem spera să fim mai mari ca viaţa, dincolo de ea, când nu facem decât să ne supunem suferinţelor noastre, prin proteze? “Îmi pare rău”, spus mecanic, împreuna cu organe mecanice, care încearcă să imite viaţa - şi ea destul de mecanică. Omul trebuie să învingă, nu să supravieţuiască. De unde pesimismul subteran? De ce nimeni nu se răzbună împotriva vieţii? De ce în ultimele clipe de viaţă nici un bolnav nu se ridică din scaun, împotriva avertizării doctorilor, urlând din răsputeri “eu nu voi muri fără voia mea!”.
Scrisoare deschisă către tine
Tot ce ştim despre noi este speranţă sau veleitate. Tot ce ştim despre alţii este aparenţă. Te judec după aparenţe, fiindcă altfel nu te voi cunoaşte niciodată. Te voi judeca după aparenţe fiindcă pentru mine, tu nu exişti numai prin imagini şi cuvinte. Nu te reduc la o sumă de rictusuri şi o propoziţie. Personalitatea ta îmi este parfum, trăirile tale sunt muzică pe care refuz doar să o ascult - o simt cu pielea, cu ochii, cu vârfurile degetelor. Te simt cum tu simţi vibraţia emoţiei în stomac. Numai astfel pot să sper ca îti voi afla adevărurile intime, secretele pe care nici ţie nu vrei să ţi le divulgi. Te iubesc sau te urăsc după principiul sălbatic al simţurilor, dupa cum te trăiesc, după aroma pe care freamătul gândurilor tale mi-o transmite.
S-ar putea spune că sunt superficial.
Dar alegi să fii judecat(ă) după principii raţionale atât de distante ţie? După reguli atât de reci încât nici nu le poţi trăi? Căci ce adevăr este acela pe care nu îl poti trăi? Nimeni nu plânge din cauza unei formule matematice. Ea nu poate explica nici muzica nici dimineţile de primăvară. Alegi să fii înţeles ca un silogism cast sau ca o simfonie subtilă? Lasă-mă să-ţi înţeleg absurdităţile!
Închide ochii şi cunoaşte-mă la fel. Vreau să-mi simţi pulsul, ritmul respiraţiei, tumultul haotic al gândurilor răzvrătite ce nu vor să se lege datorită egocentrismului lor nebun. Cunoaşte-mă aşa, şi mă vei fi cunoscut cum puţini o fac. Promit că nu îţi voi refuza nici o prejudecată!
Epilog
Nu vi s-a părut niciodată că oamenii au “muzică interioară”, că temperamentul lor are miros, că personalitatea lor are gust? Nu aţi trăit niciodată sinestezia aparenţelor?
Leapşa mutilată
Am primit o leapşă de la Andrei. Aici ar trebui să fac o listă semnificativă cu “Ce s-a întâmplat de ziua mea”. Ca orice om cu dorinţa de a întocmi o leapşă corectă din punct de vedere ştiinţific, încep să mă documentez. Nu trece mult timp până când îmi dau seama că ziua mea de naştere este locul excentricităţilor istorice - şi nu o spun într-un sens pozitiv. Nici o mare calamitate nu s-a întamplat de ziua mea, nici o personalitate care a schimbat istoria, nici o orgie finalizată în sinucideri. Pe 18 aprilie 1025 este încoronat primul rege al Poloniei, în 1946 se dizolvă Liga Naţiunilor şi se naşte Lucrezia Borgia. Caut citind pe diagonală şi ajung într-un sfârşit acolo unde speram să nu ajung prea curând…Wikipedia. Wikipedia îmi oferă o perspectivă funestă asupra zilei mele de naştere: există o secţiune cu morţi. Moartea lui Isoroku Yamamoto (baiatul care a plănuit atacul de la Pearl Harbor) şi…moartea lui Albert Einstein - antipodul meu total, probabil.
Uimit şi cumva trist că nici în lista morţilor nu mă pot regăsi cu demnitate, îmi dau seama că am petrecut ultimele 5 minute în cautarea cadavrelor care îmi pot aduce glorie. Necro-egocentrism.
Dau lista mai departe, cum este obiceiul, delicatei Adriana , Corei (fata cu spiritul critic), celui care va cultiva (Candid) şi lui Liviu (să vă arate el cum stă treaba cu ziua de naştere). Nu in ultimul rand, dau leapsa fratelui Gusti.
R., sau căderea în banal. Portret în două ipostaze.
R. avea avea o distincţie nobiliară când am cunoscut-o pentru prima oară. Gesturile reuşeau să i se îmbine într-o delicateţe palidă, plăpândă, unde fiecare mişcare era o nuanţă, fiecare atingere o adiere. Vocea-i candidă se insinua în mintea ta ca un venin cald şi dulce. Chiar dacă ai fi reuşit să uiţi ce spunea, nu ai fi reuşit niciodată să uiţi discreţia vocii pe care o folosea atât de naiv şi inconştient pe fundalul ochilor ei de un verde nebun. Oricât ar fi încercat să fie modestă, absurdităţile cromatice pe care natura i le schiţase pe chip o aruncau fără voie printre oamenii ieşiţi din comun. Ne întâlneam des fiindcă dintr-un motiv sau altul agrea ceva la mine. Era o forma de admiraţie neliniştită şi copilăreasca datorată, probabil, plăcerii cu care reuşeam să rostesc paradoxuri în mod distant. Şi nu reuşeam niciodată să o întâlnesc fără sa mă întreb dacă părul ei uşor curbat pe linia gâtului şi de un roşu drastic era veritabil sau nu.
Mi-a lipsit cele câteva luni în care nu o văzut-o.
Când ne-am reîntâlnit totul se schimbase. Zâmbetul ei melancolic se preschimbase într-un râs prăpăstios, de prost-gust. Paharul îi atingea buzele violent iar gesturilor începuse să le lipsească acea incertitudine, acea aproximaţie pe care o admiram înainte. Văzând cum o veche imagine idealizată începea să se năruie din mintea mea, am încercat să întrerup întâlnirea. Mă simţeam înşelat (deşi niciodată gândul meu nu o privise altfel decât ca pe o prietenă). Astfel, păgubit de ideea că există multe naturi fascinante în lume, am sărutat-o sumar pe obraz şi mi-am luat rămas-bun cu o uşurinţă distantă. În încercarea de a mă reţine, mi-a spus că se îndrăgostise de ultima oară când ne văzusem. Vestea m-a izbit cum numai o evidenţă putea să o facă - numai iubirea putea să deprecieze în asemenea grad. Şi nu ştiu de ce, dar la ultima noastră întâlnire mi-am dat seama că părul ei fusese tot timpul genuin.
De ce ne pierdem farmecul odată cu venirea iubirii? De ce este amorul incompatibil cu alchimia personalităţilor unice? De ce nu ne putem îndrăgosti fără sinisfora, fără sa cedăm brutal ceea ce obişnuiam să fim? Nu ar trebui sa adoram obiectul iubirii noastre prin prisma a ceea ce suntem, fără să ne transformăm asincronic şi contrafăcut în mulajul persoanei îndrăgite?
Divagaţii nocturne şi portrete în tehnica adjectivului
Am stat treaz de fiecare dată când am avut posibilitatea să pierd o noapte. Este imatur din partea noastră sa lăsăm întunericul să treacă, fiindcă orice noapte dormită este pierdută – iar Ea este prea frumoasă ca să fie pierdută. Ştiu că spun asta cu puţină lipsă de seriozitate. Însă ziua pier idealuri. Poate aici se întrevede şi motivul din care scriu aproape totdeauna noaptea. Astăzi, în schimb, întunericul şi-a pierdut farmecul în ţăndări de muzică neprielnică şi hohote abrupte. Am lăsat textul de-o parte, fiindcă nu îmi place să stau prea mult lângă el – mă îndeamnă la logică, iar logica are ceva ipocrit în ea(orice geometrie are). Aleg să nu citesc nici scrisoarea abia ajunsa de la Reuters. Reuters este vulgar fiindcă îmi trimite scrisori la ore inoportune şi încearcă să spună tot timpul adevărul. Pe cine a interesat vreodată adevărul? Sinceritatea castă şi lipsită de eleganţă exprimă mai puţin decât o privire credulă. Observ ca îmi place formulez prejudecăţi astăzi. Noaptea mă caracterizează adjectivul. Motivul direct pentru care de maine sper să încep “Portretele” - un nou capitol al culegerii mele de divagaţii (nu imi place cuvantul “Blog”).
Victima lui Valentin
Nu o să vedeţi un post împotriva ideii de Valentine’s sau pentru ea. Numai că acum mă simt puţin neserios.Aşadar…
S-a întâmplat să mă duc la frizerie astăzi. Spun “s-a întâmplat” ca să subliniez faptul că nu sunt atât de sătean ca să mă tund doar de ziua lu‘ Vali - clarificare pentru cei cu probleme de comportament. Din păcate am petrecut acolo aproximativ 40 de minute pentru că scumpa frizeriţă era ocupată - povestea minunatele întâmplări care-i marcaseră noaptea trecută. Povestea despre castronul cu petale de trandafir pe care iubitul ei îl spoise pe pat ca să-i facă o surpriză. Mi-am dat seama că nu am fost destul de perspicace în evaluarea calităţii serviciilor de acolo înainte să intru, iar acum trebuia să suport. Asta pentru că nu-i spui unui frizer să se grăbească, din acelaşi motiv din care nu te cerţi cu oamenii care îţi aduc mâncare - unii vor avea “grija” de mâncarea ta, alţii de parul tău. Continuând povestea: după ce s-au culcat târziu (”că de…ştii şi tu”) dimineaţa ea l-a recompensat cu castraveţi şi alte zarzavaturi tăiate rafinat (”ca la restaurantele alea mişto”). Aveam atât de multe replici în gand, însă situaţia nu mă favoriza. La plecare aproape ca îmi venea să o iau în braţe, fiindcă simţeam că o cunosc atât de bine, de atâta amar de vreme. În esenţă vreau să spun ca am trăit un sentiment cu totul nou - m-am simţit o victimă a Valentine’s-ului. Ştiu, pare exagerat, dar sunt curios cum te simţi tu când o mândră înflăcărată povesteşte despre “surprize” şi nopţi pasionale jucându-se cu briciul pe ceafa ta.
Căsătoria cu clipa
Am avut tot timpul o imposibilitate genetică în a înţelege relaţiile de lungă durată. Chiar şi atunci când am fost implicat în ele, simţeam că joc într-o piesă de teatru prost scrisă şi naiv regizată. Pentru mine iubirea înseamnă pasiune, iar timpul nu înseamnă intensitate - aşa că pot iubi astăzi pentru totdeauna. Probabil handicapul meu vine din incapacitatea de a face compromisul suprem - compromisul de ansamblu.
Ştiu, pot părea că promovez modelul porcului în România. Însă ştiu că oamenii optează pentru siguranţa clipelor care dau iluzia eternităţii - o siguranţă cronologică mai mult. Însă acel tip de cunoaştere luminoasă nu poate crea obsesia dragostei - acea obsesie în care şi tăcerea se vrea auzită. Căci cu toţii am observat cum începuturile dragostei oferă oamenilor dorinţa divagaţiei artistice. Aţi văzut, însă, soţi scriindu-şi poezii? Unde aţi văzut bătrâni plângând sub beţia fericirii pe care iubirea le-o oferă? Singurul lucru pe care îl câştigi în timp este încrederea - iar încrederea nu înseamnă iubire, ea este doar o forma de obişnuinţă.
Mă feresc să folosesc cuvântul “relaţie” fiindcă ştiu că avem obieciul ipocrit de a lua din destine muzica fără să le gustăm lacrimile. Nu poţi, însă, să nu fii fascinat de mirosul melancolic, autumnal şi uşor veştejit pe care îl simţi în dimineţile când ai norocul de a te trezi lângă idealuri ravasite.
